Acum câteva zile eram în tren în drum spre București. După câteva stații s-a așezat lângă mine o familie alcătuită din mama, tata și o fetiță care nu avea mai mult de 3 ani.
Inițial am auzit-o pe mamă vorbind în engleză, cu un accent misterios care nu m-a făcut să îmi dau seama din ce parte a Europei (sau Americii) provine. În schimb, tatăl vorbea cu ea doar în română, iar ea îi răspundea în engleză. Atunci mi-am închipuit că el nu a învățat atât de bine engleza, iar ea nu a învățat atât de bine româna încât să își vorbească în aceeași limbă, dar totuși se înțeleg.
Mama s-a așezat lângă mine și a luat fetița în brațe, vorbind cu ea doar în engleză. Fetița îi răspundea și, de fiecare dată când greșea câte un cuvânt, mama ei o corecta, repetându-i de câteva ori forma corectă a cuvintelor. Tatăl fetei vorbea cu ea doar în română și făcea același lucru: de fiecare dată când ea greșea câte un cuvânt, o corecta.
La un moment dat, fetița a început să dea din picioare și să se agite, iar mama a început să o calmeze. Văzând că m-a atins și pe mine din greșeală cu piciorul, femeia s-a întors spre mine și mi-a spus în românește: „Ne scuzați.” După un timp, ascultându-le conversațiile, am realizat de fapt că era o familie de români, dar atipică.
Probabil mama era profesoară de engleză sau pur și simplu călătorise în diferite țări. Ceea ce încercau părinții să facă este să o învețe pe fiica lor să vorbească fluent româna și engleza, de la o vârstă fragedă. Așadar, mama vorbea cu ea mereu doar în engleză, indiferent de situație, fără să o preocupe ce credeau cei din jur, iar tatăl vorbea cu ea doar în română.
Este clar că o astfel de educație are și părțile ei rele, dar e un experiment care merită încercat. Sunt curios cum se va descurca fetița când va ajunge la școală.
Leave a Reply