mă plimbam cu ea de mână la un mormânt de pelicani
era o zi ploioasă şi eram îmbrăcat în negru
strigam cât mă ţineau plămânii că încă mai trăiesc
dar ea nu asculta decât cântecul lor
grozav de prost mă simțeam şi era clar
căci doar sunt corigent în dragoste
pe vremea când priveam sărutul ca pe o reacţie chimică
o combinaţie periculoasă între acizi
şi ea ce-i cu ea de nu mă asculta
şi continua şi continua
şi tot nu se oprea
până m-a lăsat handicapat cu maxilarul
şi am făcut febră musculară la limbă
de la atâta hoinăreală
prin vecinătate
şi ea tot mai continua
până mi-au căzut plombele
şi mi-am făcut transplant de bronhii
datorită peticelor de pe plămâni
şi esofagul şi-a lărgit diametrul
ca un şarpe boa a ajuns
şi ea tot continua şi tot nu se oprea
dar până când am întrebat-o
ultima mea întrebare
căci mi-am consumat bateria vorbirii
şi am dobândit fracturi grave de faringe şi laringe
şi a trebuit să-mi zugrăvesc pereţii stomacali
şi să-mi pun lambriuri pe cerul gurii înstelat
cu neoane în loc de soarele artificial
care şi-a lăsat crater în gura mea
unde ţineau dinţii galerie
la meciul dintre salivă şi sărurile minerale
pe care oricum ea îl câştigă
sărind coarda cu intestinul meu subţire
provocând războiul limfocitelor
şi-apoi am simţit-o prin fiecare por
mestecându-mă de viu
pe vremea când sucurile noastre corporale
formau cel mai amar cocktail
al celui mai dulce sărut contemplator
în eternitatea scârbei care ploua
peste-un amărât mormânt de pelicani
amatori ai anatomiei
şi surzi la strigătul meu de disperare
că mă strânge ea prea tare de mână
(Apărută pe poezie.ro)
Iulie 2005
Leave a Reply