Totul este pretutindeni, nimicul nicăieri,
Prin undele unui regat ce geme după-averi,
Prinzând de coadă un fir de păr din barba unui rege
Îmbogăţit din sărăcia ce vrea să o renege.
E un drog pur pentru popor căci pentru el ei ard,
E piele şi chip de aur, dar sânge de bastard.
Are averi cât visul, ce-atinge el e sfânt,
Când suflă o singură dată cade un pământ.
Dihania din grotă cu mâna stâng-o calcă,
Cu sabia din dreapta îi smulge câte-o falcă;
Are covor de sclavi, are păduri de-armate,
Are hotare largi, castele şi palate,
Trăieşte într-un rai pe care-l dă cu zarul;
Dar, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Corabia cu pânze în valuri se înclină,
Se duce în furtună, se duce în ruină,
Şi sute d-echipaje se duc să se căiască
În noaptea vieţii lor, ei mor ca să trăiască.
Învolburat e gândul acelui ce veghează
La geamul său potopul ce mintea îi trădează.
Supuşii sunt în doliu, toţi sclavii sapă cripte,
Picioarele-n noroaie şi sânge stau înfipte.
Dar lui nici că îi pasă, bea cupa pân’ la fund,
Îşi stăpâneşte gânduri ce râsete ascund,
În lumea-i solitară din plin el mai trăieşte,
Cu mâna strânsă-n creştet el cupa o zdrobeşte
Şi cade peste perne înghiţind amarul,
Căci, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

În câmp de bătălie când caii galopează,
Pietre se despică, pământul sângerează.
Soldaţii curg cascade, săgeţi zboară zdrobite,
Pe pajiştea mizeră a nopţii însorite;
Săbiile scot scântei şi scuturile sparte
Despică în bucăţi trupurile moarte.
În aerul încins şi putrezit de boală
Armata de cadavre parcă din nou se scoală;
Şi se târăsc răniţii să nu rămână orbi,
Căci ceru-i cucerit de colonii de corbi.
Mormântul se întinde pe sute de hectare,
Ţărâna-nvolburată se scaldă în picioare
De gloria deplină a celor ce au harul;
Dar, între acestea, unde-a rămas Cezarul?

La visul lui feeric, al vieţii lui mormânt,
În groapa din grădină, plângând, râzând, cântând,
Plăcându-se pe sine, urcând înspre balcon,
Săgetat în cuget cu arcul lui Cupidon.
Iubeşte viaţa la final, în scurta ei cămaşă,
Cu pletele pline de praf, cu inima lui laşă.
În harfa sa fragilă-şi scaldă mâinile crăpate,
Murdare de omoruri, în sânge închegate.
Cum degetele-i curg pe corzi aşa-i curge otrava,
Împrăştiindu-se în corp când îşi bău epava.
Dar după două versuri o coardă se desprinde,
El degetele-i înnodate la cap şi le întinde,
Şi scapă harfa pe pământ şi bea întreg paharul…
Dar, dintre acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Scuipând sânge pe nări precum un cal pe moarte,
Stăpânul bogăţiei s-a pierdut departe.
Încruntat el stă pe jilţ de secole de-a rândul,
Visează cu viteza ce depăşeşte gândul.
E curier de vise şi mesager în stele,
Cu sufletul aleargă mândru printre ele.
Îi curge lutul pe obraji şi zdrenţele-i sunt roase,
Are barba neîngrijită şi praf în loc de oase.
Păianjenii-și croiesc bordeie-n găurile pielii
Şi muşte-nfometate fac zborul rânduielii.
Printr-o magie necurată e blestemat la viaţă
Acest cadavru gânditor, puţin pierit la faţă,
Ce stă pe jilţ în praf, mereu trăind calvarul…
Iată, dintre toate, cu ce-a rămas Cezarul.

Un mort desăvârşit ca gheaţa doarme-n raclă;
La căpătâiu-i îngeri i-aprind câte o faclă,
În memoria, cinstea vieţii glorioase,
Cu multe bătălii dar şi multe angoase.
E rupt de existenţă, visează că e viu,
Petale de cenuşă îi cad peste sicriu;
Şi patul lui cel veşnic, tot mai comod şi moale,
Îl îndeamnă-n bătălie spunându-i să se scoale,
Cu sabia în mâna dreaptă să săvârşească-omorul,
Iar din mâna stângă să își hrănească poporul!
Dar e pierdut, uitat şi scris doar de istorici,
Cântat de patrioţi şi memorat în cronici.
E împăratul dintr-un rai jucat de el cu zarul…
Şi iată cum, din câte-avea, cu ce-a rămas Cezarul.

(sursa foto: pixabay.com)