Totul este pretutindeni, nimicul nicăieri,
Prin undele unui regat ce geme după-averi,
Prinzând de coadă un fir de păr din barba unui rege
Îmbogăţit din sărăcia ce nu vrea s-o renege.
E un drog pur pentru popor căci pentru el ei ard,
E piele şi chip de aur dar sânge de bastard.
Are averi cât visuri, ce-atinge el e sfânt,
Când suflă doar o dată doboară un pământ.
Dihania din grotă cu mâna stângă-o calcă,
Cu sabia din dreapta îi smulge câte-o falcă;
Are covor de sclavi, are păduri de-armate,
Are hotare-ntregi, castele şi palate,
Trăieşte într-un rai pe care-l dă cu zarul;
Dar, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Corabia cu pânze în valuri se înclină,
Se duce în furtună, se duce în ruină,
Şi sute d-echipaje se duc să se căiască
În noaptea vieţii lor, ei mor ca să trăiască.
Învolburat e gândul regelui ce veghează
La geamul său potopul când mintea îl trădează.
Supuşii sunt în doliu, toţi sclavii sapă cripte,
Picioarele-n noroaie şi sânge stau înfipte.
Dar lui nici că îi pasă, bea cupa pân’ la fund,
Îşi stăpâneşte gânduri ce râsete ascund,
În lumea-i solitară din plin el mai trăieşte,
Cu mâna strânsă-n creştet el cupa o zdrobeşte
Şi cade peste perne înghiţind amarul,
Căci, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

În câmp de bătălie când caii galopează,
Pietre se despică, pământul sângerează.
Soldaţii cad cascade, săgeţi zboară zdrobite,
Pe pajiştea mizeră a nopţii pribegite,
Săbiile scot scântei şi scuturile sparte
Despică în bucăţi trupurile moarte.
În aerul încins şi putrezit de boală
Armata de cadavre parcă din nou se scoală
Şi se târăsc răniţii să nu rămână orbi,
Căci ceru-i cucerit de colonii de corbi.
Mormântul se întinde pe sute de hectare,
Ţărâna-nvolburată se scaldă în picioare
De gloria deplină ce a adus calvarul…
Căci, printre acestea, unde-a rămas Cezarul?

La visul lui feeric, al vieţii lui mormânt,
În rana lui adâncă, plângând, râzând, cântând,
Plăcându-se pe sine, urcându-se pe tron,
Vorbind cu o mulțime de oameni din beton.
Iubeşte viaţa la final, în scurta ei cămaşă,
Cu pletele pline de praf, cu inima pizmașă.
În harfa sa fragilă-şi scaldă mâinile crăpate,
Murdare de omoruri, fragile și curate.
Cum degetele-i curg pe corzi aşa-i curge otrava,
Împrăştiindu-se în corp când îşi bău epava.
Dar după două versuri o coardă se desprinde,
Iar degetele-i înnodate la cap şi le întinde,
Şi scapă harfa pe podea şi bea întreg paharul…
Dar, dintre acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Scuipând sânge pe nări precum un cal pe moarte,
Stăpânul bogăţiei s-a pierdut în noapte.
Încruntat, el stă pe jilţ de secole de-a rândul,
Visează cu viteza ce depăşeşte gândul.
E curier de vise şi mesager în stele,
Cu sufletul aleargă mândru printre ele.
Îi curge lutul pe obraji şi zdrenţele-i sunt roase,
Are barba neîngrijită şi praf în loc de oase.
Păianjenii-și croiesc bordeie-n degetele sale
Şi muşte-nfometate în el găsesc mâncare.
Printr-o magie necurată e blestemat la viaţă
Acest cadavru gânditor, puţin pierit la faţă,
Ce stă pe jilţ în praf, mereu trăind calvarul…
Iată, dintre toate, cu ce-a rămas Cezarul.

Un mort desăvârşit ca gheaţa doarme-n raclă;
La căpătâiu-i îngeri i-aprind câte o faclă,
În memoria, cinstea vieţii glorioase,
Cu multe bătălii dar şi multe angoase.
E rupt de existenţă, visează că e viu,
Petale de cenuşă îi cad peste sicriu;
Şi patul lui cel veşnic, tot mai comod şi moale,
Îl îndeamnă-n bătălie spunându-i să se scoale,
Cu sabia în dreapta să-nceapă să omoare,
Cu stânga să înceapă să hrănească popoare!
Dar e pierdut, uitat şi scris doar de istorici,
Cântat de patrioţi şi memorat în cronici.
E împăratul dintr-un rai jucat de el cu zarul…
Şi iată cum, din câte-avea, cu ce-a rămas Cezarul.

Octombrie 2005