Category: Poezie (page 1 of 2)

Poezie Catalin Ionascu

Bibliotecarul

Uneori, stau și mă gândesc
Că a fi înconjurat de mulți oameni
E ca și cum ai locui într-o bibliotecă
Unde fiecare carte cu o copertă frumoasă
Poate dezamăgi prin conținut,
În timp ce fiecare carte
Cu o copertă veche, ruptă
Poate ascunde o adevărată capodoperă. Continue reading

Sa nu dai share la asta!

Voi scrie un text simplu de exclus,
Căruia n-o să-i dai share vreodată
Nici pe Facebook, LinkedIn sau Google Plus;
E-o altă poezie uitată.

Mai bine dai share la ce contează,
O pisică sau un star ce-a murit,
Nu la un text care-abia rimează,
Pe care-l uiți după ce l-ai citit. Continue reading

Un nou episod

Întotdeauna am crezut
Că viaţa e ca un film
De toate genurile,
Cu mulţi actori.

Avem comedie de fiecare dată
Când râdem cu prietenii la o petrecere,
Sau dramă atunci când plânge o persoană dragă.
E dragoste când ieşim cu persoana iubită de mână
Sau suspans când aşteptăm o veste importantă.

Întotdeauna am crezut
Că viaţa e de fapt un serial
Cu multe sezoane
Şi fiecare zi câte un episod
Difuzat între ora la care ne trezim
Şi ora la care dormim,
Pe acelaşi canal TV.

Suntem ţinuţi cu sufletul la gură
Până la sfârşit
Ca permanenţi spectatori şi protagonişti
Ce intersectează prin poveştile lor
Alte poveşti
Care fac parte din alte seriale,
Difuzate pe canale diferite.

Întotdeauna am crezut
Că viaţa e cel mai complex film făcut vreodată,
Şi merităm fiecare câte un Oscar
Pentru rolul de a fi noi înşine,
În acelaşi timp actori şi regizori
Ai propriei noastre minuni de a fi.

(publicată pe poezie.ro)

sursa foto: pixabay.com

Betia

Viaţa-i o beţie tristă,
În lungi drumuri se despică;
Îmi bag nasul în batistă
Şi mai iau o duşcă mică.

Începând de dimineaţă,
Beat de viaţă eu mă scol.
Căci de-alcoolul este viaţă
Eu trăiesc, nu beau alcool.

A fi beat e-a fi în viaţă
Şi-a fi-n viaţă e-a fi beat.
Fiecare strop mă-nvaţă
Să devin şi mai bărbat.

Dar când mă târăsc spre bar
Şi e ultima comandă,
Viaţa-mi pare un calvar,
Portofelul, o ofrandă.

Țip cât pot, sunt dat afară
Şi ajung acasă-n zori.
Toată lumea-mi spune iară:
“Cu alcoolul te omori!”

A fi beat e a fi viu
Şi-a fi treaz e a fi mort;
Viaţa e beţie, ştiu…
Numai moartea-i doar un sport.

Acum iau o duşcă mică
Și-mi bag nasul în batistă.
Sfântul Petru o să-mi zică:
„Viaţa ta a fost chiar tristă!”

sursa foto: pixabay.com

Confuzia

eu nu m-am întâlnit pe mine, încă.
dar avantajul de a mă întâlni cu alții între timp
este că, poate, vreodată, unul dintre ei,
într-o clipă de rătăcire,
îmi va face cunoștință cu mine însumi.

noi suntem autorii eului nostru,
ai propriilor clișee îmbrăcate în haine colorate,
ca într-un imens roman de Dostoievski în care protagoniștii sunt clovni.

lumea noastră
nu e altceva decât un examen
ca să vedem dacă ne ridicăm la nivelul experiențelor directe.

tot ce vedem cu ochii noștri
e un test pentru a afla dacă putem vedea dincolo de gânduri.

materia din care suntem formați
este un răspuns al curiozității noastre
care se hrănește cu propria confuzie în fiecare zi.

aș fi preferat de o mie de ori să particip direct la viață
decât să fiu aici și să scriu aceste rânduri.

(sursa foto: pixabay.com)

Lamento

Ne pasăm pe ploaie inima de la unul la altul
Scormonind în bălți după vreun strop mai curat
Decât cei scurşi de pe burlanele fabricii de comedii.
Ne fugărim în joacă împiedicaţi în cariile şoselei
Ferindu-ne de conservele înmatriculate în grabă
Care spulberă musonul de ora cinci jumate
În săgeţi de curent mici şi tăioase.

Am vânat împreună o tragedie citadină
Şi-am muls-o de motorina vâscoasă şi proaspătă
Ca să asigurăm hrana de weekend
A odraslelor noastre din plastic cu ecran tactil
Pe care de mici le-am învăţat
Să se introducă singure în priză
Ca să își prelungească viața cu o zi.

Dansăm pe ritmuri de motor industrial
Reflectându-ne goliciunea în ochii ferestrelor
Amintindu-ne de vremurile când
Mâncam din tuburi la cofetăria partidului conservator
Câte o felie de tort de cauciuc
Și beam apă de ploaie în pahare de asfalt.

sursa foto: pixabay.com

Omul

Crud şi-amar trup muritor,
Suflet copt ce-n cer se suie,
El n-a trăit când el era;
El va trăi când el nu e.

(publicată și pe poezie.ro)

sursa foto: pixabay.com

Totul sau nimic

Totul este pretutindeni, nimicul nicăieri,
Prin undele unui regat ce geme după-averi,
Prinzând de coadă un fir de păr din barba unui rege
Îmbogăţit din sărăcia ce vrea să o renege.
E un drog pur pentru popor căci pentru el ei ard,
E piele şi chip de aur, dar sânge de bastard.
Are averi cât visul, ce-atinge el e sfânt,
Când suflă o singură dată cade un pământ.
Dihania din grotă cu mâna stâng-o calcă,
Cu sabia din dreapta îi smulge câte-o falcă;
Are covor de sclavi, are păduri de-armate,
Are hotare largi, castele şi palate,
Trăieşte într-un rai pe care-l dă cu zarul;
Dar, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Corabia cu pânze în valuri se înclină,
Se duce în furtună, se duce în ruină,
Şi sute d-echipaje se duc să se căiască
În noaptea vieţii lor, ei mor ca să trăiască.
Învolburat e gândul acelui ce veghează
La geamul său potopul ce mintea îi trădează.
Supuşii sunt în doliu, toţi sclavii sapă cripte,
Picioarele-n noroaie şi sânge stau înfipte.
Dar lui nici că îi pasă, bea cupa pân’ la fund,
Îşi stăpâneşte gânduri ce râsete ascund,
În lumea-i solitară din plin el mai trăieşte,
Cu mâna strânsă-n creştet el cupa o zdrobeşte
Şi cade peste perne înghiţind amarul,
Căci, din toate-acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

În câmp de bătălie când caii galopează,
Pietre se despică, pământul sângerează.
Soldaţii curg cascade, săgeţi zboară zdrobite,
Pe pajiştea mizeră a nopţii însorite;
Săbiile scot scântei şi scuturile sparte
Despică în bucăţi trupurile moarte.
În aerul încins şi putrezit de boală
Armata de cadavre parcă din nou se scoală;
Şi se târăsc răniţii să nu rămână orbi,
Căci ceru-i cucerit de colonii de corbi.
Mormântul se întinde pe sute de hectare,
Ţărâna-nvolburată se scaldă în picioare
De gloria deplină a celor ce au harul;
Dar, între acestea, unde-a rămas Cezarul?

La visul lui feeric, al vieţii lui mormânt,
În groapa din grădină, plângând, râzând, cântând,
Plăcându-se pe sine, urcând înspre balcon,
Săgetat în cuget cu arcul lui Cupidon.
Iubeşte viaţa la final, în scurta ei cămaşă,
Cu pletele pline de praf, cu inima lui laşă.
În harfa sa fragilă-şi scaldă mâinile crăpate,
Murdare de omoruri, în sânge închegate.
Cum degetele-i curg pe corzi aşa-i curge otrava,
Împrăştiindu-se în corp când îşi bău epava.
Dar după două versuri o coardă se desprinde,
El degetele-i înnodate la cap şi le întinde,
Şi scapă harfa pe pământ şi bea întreg paharul…
Dar, dintre acestea, cu ce-a rămas Cezarul?

Scuipând sânge pe nări precum un cal pe moarte,
Stăpânul bogăţiei s-a pierdut departe.
Încruntat el stă pe jilţ de secole de-a rândul,
Visează cu viteza ce depăşeşte gândul.
E curier de vise şi mesager în stele,
Cu sufletul aleargă mândru printre ele.
Îi curge lutul pe obraji şi zdrenţele-i sunt roase,
Are barba neîngrijită şi praf în loc de oase.
Păianjenii-și croiesc bordeie-n găurile pielii
Şi muşte-nfometate fac zborul rânduielii.
Printr-o magie necurată e blestemat la viaţă
Acest cadavru gânditor, puţin pierit la faţă,
Ce stă pe jilţ în praf, mereu trăind calvarul…
Iată, dintre toate, cu ce-a rămas Cezarul.

Un mort desăvârşit ca gheaţa doarme-n raclă;
La căpătâiu-i îngeri i-aprind câte o faclă,
În memoria, cinstea vieţii glorioase,
Cu multe bătălii dar şi multe angoase.
E rupt de existenţă, visează că e viu,
Petale de cenuşă îi cad peste sicriu;
Şi patul lui cel veşnic, tot mai comod şi moale,
Îl îndeamnă-n bătălie spunându-i să se scoale,
Cu sabia în mâna dreaptă să săvârşească-omorul,
Iar din mâna stângă să își hrănească poporul!
Dar e pierdut, uitat şi scris doar de istorici,
Cântat de patrioţi şi memorat în cronici.
E împăratul dintr-un rai jucat de el cu zarul…
Şi iată cum, din câte-avea, cu ce-a rămas Cezarul.

(sursa foto: pixabay.com)

Older posts

© 2017 Cătălin Ionașcu

Theme by Anders NorenUp ↑